Confesiunea muzicii. Volumul 2

Inchid ochii, pentru ca e cea mai tare senzatie pe care am trait-o vreodata. Sa fiu cel care asculta. Sa fiu eu cel care asteapta ca sunetele sa se produca. Sa fiu cel care tace. Si sa-mi placa la nebunie asta.

Imi traiesc visul la intensitate maxima si trebuie sa recunosc cu 100% narcisism ca iubesc fiecare moment al vietii mele (chiar si pe cele in care sunt amenintat cu moartea de Dave, managerul meu). Cant de cand ma stiu. Pentru mine nu e doar o pasiune, ci un mod de eliberare. Chiar si cea mai banala chestie poate duce la formarea unui vers de succes. Inspiratia este peste tot, trebuie doar sa stii sa o cauti.

Acum ca am trecut in revista realitatea divina de a fi un star pop, hai sa atingem si punctele nu asa placute. Numarul unu: a fost nevoie de munca de convingere ca sa-i explic lui Dave ca nu am nevoie de insotitor la toaleta (asa am scapat de bodyguarzi ;)). Numarul doi: Fanii. Corectie: Unii fani. Nu ma intelegeti gresit, ii iubesc pe oamenii astia, dar uneori sunt pus fata in fata cu situatii stanjenitoare, cum ar fi cea din biblioteca, in urma careia, Merlia Carter a ajuns direct pe Youtube.

Palpitanta viata, asa-i? Dar stiti care e baiul in toata treaba asta? Cu cat ajung s-o cunosc mai bine, cu atat sunt mai intrigat de roscata asta incapatanata.