Destin cu… aplauze. Flori de cantec romanesc

Nu sunt nici etnograf, nici folclorist, iar ceea ce m-a determinat sa urmez indemnul de a asterne cateva ganduri despre cei care, avand har si dar divin, trezesc in suflete emotii de profunda traire si flori de sensibilitate asezate pe note, strabatand pe aleea vibratiilor interioare, in ritm de doina sau dor, asortand cantecul la nuantele trepidante ale calatoriei pe sub stele, gasind, in modul cel mai cald, asortarea cu tot ce traieste omul, de la leagan la calatoria cea din urma, a fost sentimentul de respect si pretuire pentru nume ce vor ramane peste vremi, intregind armonia nemuritorului suflet romanesc.

Mi-a fost indemn, de asemenea, o intrebare pe care, poate fara sa intelegem de ce, o rostim, macar in gand, tot mai multi traitori in aceste timpuri moderne, cand, in loc de hori, auzul ne este tulburat prea des de zgomot care nu se incadreaza nicicum in sfera artei muzicale, din simplul motiv ca nu produce in noi nicio vibratie inaltatoare. Ne intoarcem atunci, parca din teama de a nu pierde o lume a simtirilor autentice si bucuriei artistice, spre inceputuri, cautam simplitatea trairilor puse pe note si cuvinte ce aveau menirea de a misca inimi, a vindeca doruri sau chiar de a-i pune pe joc pana si pe cei cu fulgi de nea la tample, uitand de griji sau neputinte.