Dragonul 32

Dragonul 32

Dragonul 32 chiar exista. Este camuflat intr-un tramvai din Bucuresti, care leaga Piata Unirii de depoul Alexandria. Timp de mai multi ani, primavara, vara, toamna sau iarna, eu si fiica mea, Teodora, am calatorit cu el. Spre si dinspre scoala. Uneori era liber, dar de cele mai multe ori era foarte plin. „De ce se inghesuie toata lumea in tramvaiul asta?” m-a intrebat intr-o zi Teodora, abia itindu-si nasul dintre doua sacose uriase de rafie.

A fost intrebarea de la care a inceput povestea. Caci m-a facut atenta si m-a conectat la lumea tramvaiului 32 si la ce il facea sa fie atat de cautat. Am observat de atunci, cu Teodora alaturi, ca tramvaiul leaga doua lumi, lumea centrului de lumea periferiei, lumea de la poalele Mitropoliei, cu fragilele case vechi, cu stucaturi si dantele, acum in paragina, de lumea cenusie si impersonala a blocurilor de opt etaje din cartierele-dormitoare de la marginea orasului. Am vazut cum si oamenii din tramvai se transformau, in functie de directia in care circulau. Erau domnii in costum, care mergeau la birourile din centru, dar si gospodinele, cersetorii si precupetele, care calatoreau spre Piata Rahova.

Vedeam cum burta tramvaiului devenea ea insasi o lume colorata, galagioasa, interesanta, plina de povesti. Cine erau toti acesti oameni? De ce se urcau zilnic in tramvai? Oare vedeau si ei ceea ce vedeam noi zilnic pe geam?

„Dragonul 32” este o poveste si o calatorie. Este invitatia mea de a fi atenti la lumea din jur, de a deschide ochii spre minunile care se ascund la tot pasul. Nu e nevoie sa calatoriti jumatate de lume pentru a vedea palate, piramide, uriasi sau dinozauri. Toate acestea pot fi vazute si din burta unui tramvai banal din Bucuresti, care merge de la Piata Unirii la depoul Alexandria. Trebuie doar sa aveti ochii si mintea larg deschise si, desigur, inimi de cavaler(a).

Cling-cling-cling, nu mai stati pe ganduri si poftiti in Dragonul 32!

— Firfirica, striga fetita, de afara dragonul seamana cu un tramvai. De ce?
— S-a deghizat din nou, hotomanul. Ca sa nu stie oamenii cine este de fapt.
— Aha, inteleg. Ce smecher! Vii cu noi spre casa?
Firfirica ofteaza adanc.
— Nu pot. N-am cum sa plec.
— Nu te duci acasa?
Firfirica o priveste pe mama, iar mama se uita la Firfirica. Si stelele se oglindesc asa de adanc in ochii mamei ca ai putea crede ca sunt ape miscatoare.
— Nu, spune mosuletul. Aici e casa mea.
Teo se intristeaza.
— Nu ai casa?
Firfirica rade zgomotos, lovindu-se peste burta.
— Cum sa n-am. Glumesti? Ce casa mai grozava decat burta Dragonului 32 stii tu? Nu-ti dai seama ca i-ar fi urat fara mine? Asa, are cu cine sa mai povesteasca. O sa am grija de el pana te intorci. Ne vedem curand.
— Da, maine. Maine-dimineata.
Teo il imbratiseaza si se indeparteaza, cu mama de mana. E atat de fericita! Mai intoarce o data capul sa-si vada dragonul. E mare si lung si si-a inchis ochii stralucitori.
— L-am obosit, bietul de el. Il las sa doarma. Maine pornim din nou in aventura!

VICTORIA PATRASCU este o cautatoare de povesti. Le-a intalnit prima data in copilarie, in biblioteca parintilor, la Ramnicu Valcea. Le-a urmarit pe un drum care a dus-o pana la Facultatea de Litere din Bucuresti. Aici a descoperit in cate forme se pot aseza povestile si a vrut sa incerce sa le modeleze. Le-a asezat in textele scurte ale stirilor, in ritmul domol al reportajelor sau in jocul de ping-pong al interviurilor. Mai tarziu, in piese de teatru si carti pentru copii. Cu timpul, a descoperit si locuri tainice, unde le place povestilor sa se ascunda: intr-un desen pe nisip, pe dosul unei frunze, sub plapuma bunicii sau in scorbura unui stejar pitic. Le-a scos de acolo si le-a aruncat in lume.