Evadarea tacuta

„Scrisa in franceza, apoi rescrisa integral in romana, dupa 1990, Evadarea tacuta este totodata povestea unei experiente autobiografice cumplite si marturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care multi au fost obligati sa-l parcurga in Romania comunista. In inchisoare, intr-o izolare care ii interzice orice contact cu exteriorul si orice obiect, inclusiv hartia si creionul, Lena Constante va practica o «scriere tacuta», lipsita de materialitate, o scriere mintala, care numai dupa ani si ani va ajunge sa fie pusa pe hartie, dand astfel corp si istorie perioadei petrecute in temnita. Jurnalul nu se refera la aspectele politice ale detentiei, ci povesteste un cotidian facut din frica, din lacrimi si slabiciuni, dar si din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totusi o face intr-un stil lipsit de emfaza, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trairilor cotidiene, sensul incredibilei realitati pe care autoarea a traversat-o.“ (ANGELA TARANTINO, traducatoarea editiei italiene, L’Evasione silenziosa, Nutrimenti, 2007)

„Fara sa fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatura adevarata, pentru ca, tot astfel cum traversarea infernului concentrationar o obligase sa descopere resursele spirituale ale omului in genere, punerea respectivei traversari «in naratiune», reamintirea ei in ordinea unei povesti o conduc pe nestiute la resursele figurative ale limbajului, cele care intemeiaza, dintotdeauna, literatura. Pregnanta mesajului cartii, forta sa educativa si recuperatoare sunt cu atat mai mari – si mai justificate. Cititorii vor descoperi in paginile Evadarii tacute o istorie exemplara nu numai despre adevar, ci si despre asezarea acestuia in cuvinte.“ (IOANA BOT)

LENA CONSTANTE (1909–2005) a facut studii de arte aplicate la Universitatea din Bucuresti, pentru ca, inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, sa se alature echipelor de cercetatori conduse de Dimitrie Gusti (cea mai importanta manifestare a scolii de sociologie romanesti din perioada interbelica).

Apropiata de cercurile comuniste prin prietenia cu Lucretiu Patrascanu si sotia lui, imediat dupa razboi va participa la intemeierea primului teatru romanesc de marionete, la Bucuresti, impreuna cu aceasta din urma. Va fi arestata in „lotul Patrascanu", acuzata, judecata si condamnata, intr-unul dintre cele mai rasunatoare procese staliniste montate de noua putere comunista din Romania. Va ispasi o vina inexistenta, pana in 1962; la iesirea din inchisoare, dupa o scurta perioada de domiciliu fortat, revine la Bucuresti si lucreaza ca grafician si creator de marionete. In 1968 este reabilitata politic, asemenea tuturor celor condamnati in lotul respectiv, primeste dreptul de a semna si de a-si expune creatiile.

Tapiseriile sale, care utilizeaza fasii de tesaturi vechi, taranesti, integrate in ansambluri de mari dimensiuni si de o intensitate compozitionala aparte, au un succes extraordinar, atat in tara, cat si in strainatate, si ii atrag noi conflicte cu puterea comunista. Are, cu toate acestea, dreptul de a calatori in strainatate, alaturi de sotul ei, Harry Brauner (si el, una dintre victimele aceluiasi proces stalinist), un renumit etno-muzicolog.

Este autoarea unor texte pentru copii – Papusile harnice (1972), Papusile harnice in gradinita (1975), O poveste cu un tata, o mama si trei fetite (1995) –, dar inainte de aparitia celor doua volume de memorii din inchisorile comuniste – Evadarea tacuta. 3000 de zile singura in inchisorile din Romania (publicata in 1990, la Paris, sub titlul L'évasion silencieuse, apoi in romaneste la Editura Humanitas, in 1992 si reeditata la Editura Florile Dalbe in 1995; cartea a fost de asemenea tradusa in engleza, italiana si spaniola) si Evadarea imposibila. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc, 1957-1961 (Editura Fundatiei Culturale Romane, 1993, reeditata la Editura Florile Dalbe in 1996) – nu era, practic, cunoscuta ca scriitoare. Regizorul Thomas Ciulei ii consacra un film documentar impresionant, Nebunia capetelor (La folie des têtes).