Indistinctia. O cronica a sfarsitului politicii romanesti

"Rasturnarea comunismului si transformarea postcomunista nu au intemeiat in Romania - sau in orice alta societate nascuta din resturile leninismului - un popor nou, o natiune creata printr-un legamant reciproc incheiat impotriva oricarei forme de dependenta, de putere discretionara, de abuz, de munca zadarnica, de dispret fata de demnitatea persoanelor si de idolatrie. Scosi, aproape impotriva vointei lor, din robia faraonica a comunismului, romanii s-au grabit sa se inchine viteilor de aur ai intereselor private, averilor castigate fara efort, iresponsabilitatii, incompetentei, inclinatiilor populiste si popularitatii imediate. Dupa 1989, ei par sa nu mai fi avut rabdare sa astepte ca legile sa fie scrise de la altitudinea unei gandiri temeinice. Un desert fara norme, trasee prestabilite si directii calculate li s-a parut preferabil oricarei harti ce promitea o tara guvernata de legi si nu condusa de oameni.

In termeni topografici, inconvenientul oricarui desert este indistinctia. Pe oriunde ai trece, peisajul arata la fel. Poti calatori pe distante mari cu sentimentul ca imprejurimile sunt aceleasi si ca, in fapt, nu ai schimbat nicidecum locul. Este nevoie, de aceea, pentru a strabate desertul, sa privesti nu in jur, ci in sus, catre astrele noptii. Sunt singurele care iti pot indica directia. Pentru comunitatile politice care se deplaseaza de la un regim de supunere la unul de libertate, acesti luminatori nocturni sunt ideile. Atunci cand nu se lasa calauzit de idei, nimeni nu mai este cu adevarat capabil fie sa indice o directie politica oarecare, fie sa spuna daca directia in care societatea este purtata de inertia comportamentelor colective si de ineficienta actelor de guvernare este una gresita sau corecta. Intr-o asemenea situatie, daca exista vreo directie de urmat, aceasta se cuvine gasita prin intoarcere la ordinea ideilor si nu prin recurs la cea a opiniilor aleatorii, infasurate in jurul unor imagini si evenimente efemere.” (Daniel Barbu)