Nemutitoarele-mi iubiri

Sandu Catinean din Bontida nu se revendica degeaba din satul lui. La fel si-l revendicau si pe Homer, odinioara, sapte cetati, din cate scriu istoricii. Nu este usor sa intelegi de ce, daca nu din dorinta de a identifica in el propria lor voce poetica. In lumea hellenica din antichitatea anterioara clasicitatii, in toate lumile arhaice, omul apartinea locului, il exprima si ii ducea faima mai departe. Or, Sandu Bontidean este mai putin preocupat de poezie in sensurile cultivate de modernitatea ultimelor doua secole. Altceva ar dori el sa capteze, iar acel ceva ar putea fi, cine stie, poate tocmai sunetul poeziei romanesti dinainte de poeti, pe cand versuri se auzeau in sezatori si la focuri de tabara, trecand din gura in gura, din generatie in generatie, rafinandu-se si devenind, de la o vreme, folclor slefuit si enigmatic, stilizat si decantat.

Numai ca la Sandu Catinean din Bontida conditiile creatiei s-au schimbat. In loc de doine, el aude in ureche versuri de Eminescu si de Cosbuc. Sufletul lui, autentic romantic, vibreaza mai cu seama la cadentele si la rostirea celor doi barzi romani de odinioara si de totdeauna. El parca ar vrea sa le faca loc in poezia lui, alaturi de el; sau ca si cum i-ar privi mereu, oriunde ar fi, peste umar. Ar fi prea simplu sa confunzi o asemenea afinitate cu epigonismul. Si ar fi inexact. Interesul situatiei sta tocmai in faptul ca poetul de azi ii intalneste pe poetii de ieri la o intersectie din spatiul liricului, incercand nu sa le imite mestesugul, ci sa fie el insusi in tipare poetice care il ajuta sa comunice cu clasicii indragiti. Paradoxal, procedand astfel, poezia lui marturiseste o autenticitate personala asupra careia nu te poti insela.