Ce gandeste Dumnezeu? Putina teologie

„Venim pe lume echipati cu «Dumnezeu», altfel spus cu nevoia de a da nume vastitatii, acelui «Ceva» gandit in toate sensurile posibile ale nelimitatului. Dumnezeu este arhetipul perfectiunii de care am nevoie pentru a trece dincolo de relativ, de aproximativ, de coruptibil. Dumnezeu e «cuierul» ontologic in care ne agatam nevoia de absolut, idealul, dorinta fierbinte, speranta si frica de moarte. Nu facem decat sa-l injosim cautandu-l prin ceruri, vazduhuri si galaxii. Pentru a-l gasi, ne-ajung galaxiile dinlauntru, «camarile infinite ale spiritului nostru» (Sf. Augustin).“

„Dumnezeu nu sta cu ochii pe tine, nu e arbitrul vietii tale. Nu pedepseste, nu rasplateste. Este doar reper si idee. Doar tu stai cu ochii pe Dumnezeu, ca sa poti apoi, avand masura a ce se cade si a ce nu, sa stai cu ochii pe tine. Nimic din ce faci bun nu e menit sa te salte in ochii lui si sa sfarseasca rasplatitor cu un loc caldut in rai. Totul, in raportarea la el, se petrece pentru a te intoarce la tine. Dumnezeu nu te judeca, ci te ajuta sa te judeci prin ochii lui, ca si cum ar fi si s-ar uita la tine. Dumnezeu e «banca din cer» in care ne-am depus tot capitalul moral.

Dar nu e bine sa crezi ca ai, in contul transcendentei, mai mult decat ai. Tot ce primesti primesti prin ricoseu din ideea orientativa de Dumnezeu. In tot ce faci. Tot prin el iti masori derapajele si caderile; la limita, ticalosiile de fiinta neingereasca. Insa e tare greu sa-ti reglezi de-a lungul vietii cantarul interior care-ti permite sa nu traiesti cu o falsa imagine de sine. Neexistand un tribunal divin, nu vei primi niciodata un certificat de buna purtare. Lui Dumnezeu nu-i ceri, iar el nu-ti da. N-ai cu cine negocia. Obligatia care-ti revine la iesirea din viata este – daca te-ai uitat bine la el – sa-ti fi numarat singur pacatele.“ (GABRIEL LIICEANU)

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanti autori de „literatura personala“ din Romania de azi. In ultimul sfert de veac, cartile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Paltinis (1983), ale carui teme centrale sunt raportul maestru–discipol si importanta culturii intr-o epoca totalitara, a fost un adevarat bestseller al anilor '80: producea cozi la librarii, se vindea „pe sub mana“, se imprumuta numai prietenilor de incredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (intre timp tradus in mai multe limbi) s-a nascut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneste voci intelectuale de mare forta. Urmeaza, in alta formula, dar, in fond, tot in nota confesiva, Declaratie de iubire (2001), exercitii de admiratie si de atasament intelectual, etic si, nu in ultimul rand, uman fata de personalitati importante ale culturii noastre. Usa interzisa (2002) este una dintre cartile favorite ale publicului din ultimii ani si o revenire la notatia diaristica. Cu Scrisori catre fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasa din nou atras de simplitatea si directetea genului epistolar. Intalnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor insemnari care, desi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viata intreaga.

In paralel cu volumele in care autorul construieste ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotista, Gabriel Liiceanu a publicat in ultimii ani o serie de carti eseistice, filozofice si de implicare in „viata cetatii“: Despre minciuna (2006), Despre ura (2007) si Despre seductie (2007), Estul naivitatilor noastre (2012), Dragul meu turnator (2013), Fie-va mila de noi! si alte texte civile (2014), Nebunia de a gandi cu mintea ta (2016), Romania, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Asteptand o alta omenire (2018), Caiet de ricosat ganduri sau Despre misterioasa circulatie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exercitii de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic si confesiv) despre cea mai dificila tema a muritorilor (dialog cu Andrei Plesu), 2020.