Istoria Dogmei. Introducere in doctrinele crestine fundamentale

In Istoria dogmei - Introducere in doctrinele crestine fundamentale, Adolf von Harnack defineste conceptul de dogma, analizeaza modul in care dogma a fost initial folosita de biserica pentru a se apara de erezii, dar si modul in care crezul filozofic s-a substituit cu timpul vietii religioase autentice.

Capodopera lui Harnack, Istoria Dogmei (Lehrbuch der Dogmengeschichte), a aparut pentru prima oara intre anii 1886 si 1890, fiind tradusa la scurta vreme in mai multe limbi. Cele sapte volume prin care se arata cum o credinta vie s-a inchistat in niste formule ecleziastice rigide se adresau unui public laic instruit, care avea totusi nevoie de un rezumat pe masura pentru a parcurge cu succes multitudinea de informatii si idei expuse in opera marelui teolog german.

Din aceasta nevoie a aparut volumul Istoria dogmei - Introducere in doctrinele crestine fundamentale, care satisface toate criteriile unei lucrari fundamentale, putand face parte din acea biblioteca selecta a istoriilor importante, care schimba viziuni si dezvaluie noi puncte de observatie asupra lumii. Cum Harnack insusi spunea, "istoria dogmei, expunand originea si evolutia dogmei, ofera cele mai bune mijloace de a elibera Biserica de crestinismul dogmatic si de a grabi inevitabilul proces de emancipare inceput odata cu Augustin".

Adolph von Harnack s-a nascut in orasul Dorpat (astazi Tartu, in Estonia) in anul 1851. In lucrari ca Istoria dogmei (1886-89) si Istoria literaturii crestine antice (1893-1904), a cautat sa demonstreze faptul ca relevanta crestinismului pentru lumea moderna nu rezida in dogma, ci in intelegerea religiei ca proces istoric.

Licentiat al universitatii din Leipzig, in 1874 a inceput sa sustina o serie de conferinte pe teme precum gnosticismul si Apocalipsele, atragand atentia asupra sa. Doi ani mai tarziu era numit profesor si incepea, impreuna cu Oscar Leopold von Gebhardt si Theodor Zahn, lucrul la o editie a scrierilor apostolice - Patrum apostolicorum opera, deschizand astfel o lunga lista de scrieri teologice si o prodigioasa cariera universitara.

Harnack a fost unul dintre cei mai prolifici si mai activi dintre teologii moderni, o intreaga generatie de profesori si pastori trecand prin seminarul sau si transmitandu-i ideile si metodele in intreaga Germanie si chiar mai departe. Ideile care il deosebesc pe Harnack de alti teoreticieni sunt rigoarea absoluta in cercetarea istoriei bisericii si a Noului Testament, neincrederea lui in speculatiile teologice, interesul pentru crestinism ca experienta practica si nu ca sistem teologic.

Harnack s-a retras din pozitia ocupata la Universitatea din Berlin in 1921 si a murit in iunie 1930.