La tiganci. Pe strada Mantuleasa. In curte la Dionis

Definind literatura drept „fiica a mitologiei“, Mircea Eliade si-a conceput nuvelele de factura fantastica drept spatii in care cotidianul si mitul converg, cele doua ramanand, totusi, opuse unul celuilalt. O astfel de proza investeste realul cu un intreit mesaj: estetic, mitologic si fantastic, iar cititorul, deopotriva cu personajele, ajunge sa cunoasca o alta experienta a timpului si spatiului.

In nuvele precum La tiganci, Pe strada Mantuleasa sau In curte la Dionis, Bucurestiul interbelic e conceput ca spatiu mitic, in care fantasticul impregneaza cotidianul. Drumul initiatic e presarat cu labirinturi care conditioneaza prin probe accesul neofitului la portile spatio-temporale (La tiganci) si cu personaje a caror identitate mundana e dublata de una fabuloasa (Pe strada Mantuleasa), pentru ca eroi precum Leana si Adrian – de fapt, incarnari ale cuplului mitologic Orfeu–Euridice (In curte la Dionis) – sa se regaseasca, supusi imuabilei coercitii a mitului eternei reintoarceri.

„Mircea Eliade, traind mai mult decat altii in preajma miturilor mari, considera ca literatura nu mai poate renaste decat asumandu-le. Sentimentul lui mai adanc este ca literatura moderna s-a golit de sensuri, a pierdut dimensiunea spiritului. Solutia este intoarcerea la mituri, dar nu printr-o literatura despre mituri, abstrasa de viata comuna. A identifica prezenta transcendentului in experienta umana este sarcina cea dintai a creatorului modern. Si, inca o data, sub alta forma: prozatorul sa observe camuflajul misterelor in evenimentele realitatii imediate.“ (Eugen Simion)