Legea visatorului

Un omagiu adus regizorului italian Federico Fellini si puterii creatoare a viselor.

Naratorul din Legea visatorului e doldora de povesti si, mai ales, viseaza mult. Isi da seama ca are stofa de scriitor la varsta de zece ani, dupa o noapte in care e martorul unor incidente bizare: inainte de culcare, dupa ce-i explica lui Louis, prietenul sau cel mai bun, ca „lumina e apa”, se trezeste singur, parasit de toti, in timp ce casa in care locuieste e inundata de… lumina lichida.

Pornind de la povestirea unor vise care se leaga in timp si se petrec in acelasi spatiu, Daniel Pennac isi reimagineaza copilaria si il conduce pe cititor intr-un univers deopotriva incitant si inselator, un loc plin de intorsaturi neasteptate unde acesta e invitat sa descopere straturi de realitate.

Autorul elogiaza imaginatia si puterea de a visa, aceasta functie vitala pe care o considera sursa meseriei de scriitor, dar si familia si prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el insusi un mare visator, care a avut o influenta profunda asupra lui.

„Acest scurt roman e ca o reverie, cu decoruri si personaje de teatru. Citindu-l, ai senzatia ca treci dintr-o incapere in alta, de la o situatie la alta, fiecare completand-o sau contrazicand-o pe cea dinainte... E un text fascinant, bine scris si extrem de sugestiv. Chiar si vorbind despre sine, Pennac ne conduce spre alt orizont, in pagini unde cuvintele plutesc si-si rad de noi.” (SensCritique)

„Pennac nu-si interpreteaza visele in lumina psihanalizei, nici nu supraevalueaza simbolurile care-i populeaza noptile. Imaginarul e un lucru minunat, dar foarte simplu, dupa spusele lui. Trebuie lasat sa umble liber.” (Le Devoir)

„Penduland intre real si imaginar, Daniel Pennac ii face o reverenta lui Federico Fellini, despre care spune: «Omul acesta imi fusese mai de pret decat o familie», viziteaza un sat aflat pe fundul unui lac de acumulare si, mai tarziu, isi aminteste cum, tanar profesor fiind, le cerea elevilor sa tina jurnale de vise.” (France Inter)

Unul dintre cei mai iubiti scriitori francezi contemporani, Daniel Pennac s-a nascut in 1944, in Maroc. Si-a petrecut copilaria in Africa si in Asia. A obtinut licenta in litere la Nisa si, asa cum el insusi declara, „de vreme ce nu voiam sa ma fac ziarist, am devenit profesor de franceza”. Debuteaza in 1973 cu un pamflet intitulat Cui serveste serviciul militar?

In 1979 scrie impreuna cu romanul Tudor Eliad doua romane politice burlesti in maniera lui Ilf si Petrov: Copiii Ialtei si Mos Craciun.

In 1985, dupa o calatorie in Brazilia si in urma unui pariu, publica la prestigioasa editura Gallimard romanul La capcaunii veseli (Polirom, 2002, 2012), actul de nastere al celebrului Benjamin Malaussene. Ii vor urma Zina carabina (1987; Polirom, 2003), Micuta vinzatoare de proza (1989; Polirom, 2004), distins cu premiul Livre Inter, Domnul Malaussene (1995), Domnilor copii (1997, ecranizat in acelasi an), Fructele pasiunii (1999; Polirom, 2004) si Dictatorul si hamacul (2003; Polirom, 2005, 2014), romane ale caror tiraje depasesc un milion de exemplare.

Pennac este, de asemenea, autorul unui eseu extrem de hazliu intitulat Ca un roman (1992), in care le aminteste celor care poate au uitat faptul ca lectura, asemenea iubirii, prelungeste viata. In iunie 2002 i-a fost decernat Premiul International Grinzane Cavour, iar in 2008 marele premiu Metropolis bleu pentru intreaga sa cariera.