Maine ne va fi mai bine

Mama necasatorita de douazeci si opt de ani, zguduita de recentul deces al tatalui sau, Candice Louradour duce o viata searbada. Intr-o seara ploioasa de iarna, la Paris, este martora unui accident de circulatie. O femeie este lovita de o masina, suferind rani grave.

Bulversata, Candice ii sare in ajutor, apoi o viziteaza la spital. Treptat, intre tanara inginera de sunet si convalescenta se infiripa o relatie de prietenie. Aceasta pana in ziua in care Dominique o roaga pe Candice sa mearga in apartamentul ei ca sa-i aduca niste lucruri. Din acel moment, totul se va schimba radical...

De ce simte Candice imboldul de a scotoci prin intimitatea unei existente despre care, in definitiv, nu stie nimic? Si cine este aceasta Dominique Marquisan, doamna eleganta trecuta de cincizeci de ani, atat de solitara si de enigmatica?

Maine ne va fi mai bine urmareste drumul unei femei fragile spre acceptarea propriei persoane, spre libertate. Titlul reproduce ultimele cuvinte ale lui Emile Zola, pasagerul clandestin al acestei povesti.

"Candice trebuia sa-si ia fiul de la gradinita, de pe rue de l’Espérance, si intarziase deja. Greva din transportul public ajunsese la apogeu si peste tot domnea atotputernica exasperarea. Trotuarele erau alunecoase din cauza burnitei, iar pietonii se straduiau cum puteau sa evite bicicletele si trotinetele; erai nevoit sa-ti faci loc cu coatele ca sa avansezi. Ambuteiaje si claxoane, nici un fel de transport in comun: la capatul rabdarii, oamenii se injurau, insultele zburau din toate directiile, toata lumea era cu nervii intinsi la maximum. Inclusiv Candice. Mergea pe jos de peste o ora, venind de la République. Din fericire, drumul de intoarcere cu Timothée avea sa fie mai scurt, caci locuia la cateva minute de gradinita, pe rue des Cinq-Diamants. De la Sena o luase pe boulevard de l’Hôpital, care dadea in Place d’Italie. Inca vreo zece minute si avea sa ajunga. In fata semaforului din intersectie se formase o multime compacta care astepta sa treaca. Brusc, o masina iesi din rand si accelera pe langa coloana, lovind-o pe femeia care se afla chiar in fata lui Candice. Auzi un urlet, o voce feminina, apoi o silueta fragila se desprinse de sol ca o haina ridicata de vant. Scrasnete de frane, zgomotul in - fundat al caderii, strigate ingrozite..." (Maine ne va fi mai bine, Tatiana de Rosnay)

"De obicei imi fac planuri, umplu carnete intregi, iau notite; de data aceasta, nu stiam catusi de putin ce avea sa se aleaga de ciudata Dominique si de fragila Candice. Mi-a placut la nebunie! Mi-am facut meseria de povestitoare, lasandu-ma calauzita numai de imaginatie." (Tatiana de Rosnay)

Tatiana de Rosnay, nascuta in 1961, in suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze si ruse. Si-a petrecut copilaria la Paris si Boston, dar a studiat apoi in Marea Britanie. Dupa terminarea facultatii, s-a mutat la Paris, unde locuieste si astazi.

A lucrat o vreme ca jurnalista pentru revista Vanity Fair, inainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement témoin (1992), si a avut numeroase colaborari cu reviste precum Elle sau Psychologies. A publicat mai multe romane in limba franceza, dar succesul definitiv a venit odata cu aparitia romanului Se numea Sarah (Sarah’s Key, 2007), prima carte scrisa de autoare in limba engleza. In 2010, romanul s-a bucurat de adaptare a cinematografica a lui Gilles Paquet Brenner, cu Kristin Scott Thomas in rolul principal. Tot in anul 2010, revista Le Figaro a plasat-o pe Tatiana de Rosnay pe locul 5 in topul celor mai cititi scriitori francezi.