Ochii Monei

 

Un singur an: atat ii ramane Monei pentru a descoperi frumusetea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputinciosi in fata bolii misterioase a fetitei care isi pierde vederea. In fiecare dintre cele 52 de saptamani, bunicul ei, un om erudit si intelept, o ajuta sa descopere esentialul: 52 de capodopere. Cei doi vor strabate galeriile marilor muzee ale Parisului - Luvru, Orsay, Beaubourg -, incredintandu-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brancusi, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja impreuna in fiece opera comentata de bunic, pentru ca Monei sa i se inscrie in memorie frumusetea intrinseca si lectia de filozofie emanate de aceasta.

 

Contempland capodopere, fetita va intelege de asemenea ce inseamna generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta si va aplica aceste mici inva­taturi in viata sa cotidiana. Un roman despre salvarea prin arta, unic in felul sau, pasionant, atasant.

Fragment din cartea "Ochii Monei" de Thomas Schlesser:

"- Cu siguranta. Nu stiu daca ar fi folosit cuvantul asta, dar in orice caz gasea ceva la ea, ai dreptate. Ceva demn de afi obiectul unui portret. Trebuie sa intelegi asta, Mona: inca de la inceputul Renasterii, in secolul al XV-lea, existau din ce in ce mai multi indivizi care voiau sa li se faca portretul. Ii plateau - uneori foarte mult - pe artisti ca sa le infatiseze chipul, si acestia trebuiau destul de des sa insiste asupra calitatilor fizice, stergand defectele, sa faca persoana sa straluceasca, prezentand-o lumina favorabila, glorioasa: straie elegante, o activitate magulitoare. Iar aceste persoane erau indeobste oameni bogati, cu o pozitie de vaza in societate. Portretul le consolida imaginea, valoarea si puterea. Iata de ce exista atatea efigii de printi sau de regi in galeriile Luvrului.