Tandra e noaptea

Romanul Tandra e noaptea (Tender is the night), cel de-al patrulea si ultimul dintre antumele cronicarului asa-numitei epoci a jazzului, F. Scott Fitzgerald, a fost publicat in 1934 si, desi initial intampinat de cronici destul de reci in comparatie cu precedentele proze, in timp, a devenit cea mai apreciata scriere a autorului. Fitzgerald insusi vedea volumul drept opera sa de capatai, iar critica l-a numit „marele roman american”.

Adeseori sunt remarcate similitudinile dintre cuplul format de personajele Nicole si Dick Diver si cel alcatuit din autor si sotia sa, Zelda Fitzgerald, precum si asemanarile dintre anii petrecuti de sotii Fitzgerald ca expati americani pe Riviera franceza si viata carismaticului psihiatru si a sotiei sale, fosta pacienta, suferinda de tulburari psihice. Dincolo, totusi, de inspiratia oferita de propria existenta zbuciumata, Fitzgerald a reusit sa creeze cu Tandra e noaptea una dintre capodoperele secolului al XX-lea, ce figureaza in toate topurile celor mai bune romane.

Nicole si Dick Diver, irezistibili, eleganti, fascinanti atat individual, cat si in ipostaza de cuplu de aur pe care il formeaza, au nenumarati admiratori, printre care se numara si cea mai noua membra a grupului lor, actrita Rosemary Hoyt. Prin ochii tinerei de saptesprezece ani, indragostita patimas de Dick si hotarata sa il cucereasca, insa, in egala masura, captivata si de Nicole, sunt devoalate secretele care macina perechea Diver si care le ameninta viitorul impreuna.

Acum intr-o noua traducere, insotita de prefata si tabel cronologic, toate sub semnatura lui Mihnea Gafita, romanul Tandra e noaptea completeaza colectia Clasici ai literaturii.

„Dintre toate romanele lui Fitzgerald, Tandra e noaptea este cel mai tulburator, mai pasionant si mai infricosator.” (James Dickey, Poet laureat al SUA)

„O tragedie ce iradiaza frumusete.” (Daily Express)

„Nimeni nu a scris cu mai multa nostalgie despre America decat F. Scott Fitzgerald.” (The Guardian)

„Cuplul Nicole si Dick Diver din roman, in jurul caruia se construieste intriga, pe parcursul deceniu­lui pe care‑l traiesc impreuna, au multe in comun cu autorul si sotia sa: alcoolismul barbatului, atractia resimtita de el pentru femeile foarte tinere, starea psihica din ce in ce mai proasta, care la personaj se datoreaza nereusitei profesionale, ca doctor, si neputintei de a‑si accepta starea de intretinut al sotiei foarte bogate, iar la autor – ese­cului reprezentat chiar de acest roman; sau boala de nervi a femeii, cu crize de furie periodice si incercari de suicid – episodul in care Nicole Diver trage brusc de volanul masinii conduse de sotul ei pe un drum de munte, si automobilul se rastoarna pe o parte si se rea­zema de un copac, il reia pe cel din viata reala: Zelda Fitzgerald, la fel, a tras brusc de volan, dar consecintele ar fi putut fi mult mai grave, fiindca drumul trecea pe marginea unei faleze. […] Relatia cea mai dramatica din roman este cea dintre doctorul Diver si actrita americana Rosemary Hoyt, paralela cu cea din viata reala, dintre autor si Lois Moran.” (Mihnea Gafita, „Prefata”)

„Pe langa aceste doua axe narative majore – Dick Diver si sotia sa, Nicole, pe de‑o parte, si acelasi Dick Diver si amanta lui, Rosemary, pe de alta parte –, se insiruie o serie de episoade aproape de sine statatoare, ca niste scene din mai multe filme diferite: duelul dintre Albert McKisco si Tommy Barban, acesta din urma aparan­du‑i onoarea lui Nicole, slabiciunea lui; vizita familiei Diver la fosta sotie a lui Abe North, Mary, care s‑a recasatorit cu un potentat indian innobilat de Papa cu un titlu italian pompos, devenind contesa de Minghetti; imbarcarea lui Abe North pe vapor, ca sa plece inapoi in America, unde ajunge intr‑un bar clandestin de pe vremea Prohibitiei alcoolului si este omorat in bataie; cealalta bataie, dintre doctorul Diver si soferii de taxi de la Roma; cealalta seductie – Nicole, care se dovedeste aproape sanatoasa mintal si‑l manipuleaza pe Tommy Barban, cat s‑o ajute sa se desparta de sotul din ce in ce mai decazut, din toate punctele de vedere, care n‑ar mai fi putut avea grija de ea ca doctor si n‑o mai satisfacea ca sot.” (Mihnea Gafita, „Prefata”)