Singuratatea pamantului

 „... meritul cel mare al romanului semnat de Rodica Braga trebuie cautat in cunoasterea exemplara a lumii despre care scrie. Sub acest aspect, Singuratarea pamantului literalmente captiveaza. Si totusi scriitoarea si-a dorit o performanta tehnica. Ea isi «descopera familia» si redescopera satul, recurgand la felurite strategii narative: alternanta «vocilor», capricioase dereglari temporale, fictiunea si scriitura, memorialistica si fantezia etc. Partea cea mai intinsa a naratiunii o constituie rememorarile matusii (prima «voce») care, printr-un ingenios artificiu, da cuvantul si altor naratori  (invatatorul Lupu, sotia lui, Olga, Ila); apar si «vocile» directe ale protagonistilor, prin reproducerea catorva scrisori ale acestora; si nu in ultimul rand intervine «vocea auctoriala». Ambitia scriitoarei a fost sa puna in miscare cat mai multe tipuri de discurs, sa creeze o lume cat mai credibila dar si cat mai «literara», sa fie, deodata, obiectiva (de aici, conventia) si subiectiva (inocenta!), sa aiba un narator ca simplu intermediar, altul ca martor  si inca vreo cativa ca personaje. Mai mult decat atat: autorul implicit se preschimba, la randu-i, intr-un martor, cele povestite avand aerul ca s-au intamplat in prezenta lui, si totusi sunt lucruri imaginate, construite spre a deveni literatura.“ -  C. Trandafir