Teritorii.

Dupa ce si-a amanat destul de mult debutul editorial, Cristina Stancu pare a-si fi descoperit in sfarsit propriile teritorii poetice (dar si existentiale), niste teritorii crepusculare, cateodata apocaliptice, populate de o umanitate bantuita de anxietati, nelinisti thanatice, stari de Spaltung, crize ale limbajului si comunicarii, scene de supliciu si autosupliciu. Scrie o poezie introspectiva, care nu ezita adesea sa aduca la suprafata vegetatii sufletesti pline de stranietate, o poezie cruda uneori ca o operatie fara anestezie si o scrie convingator, evitand gesticulatia zgomotoasa si patetismul. In versurile ei nu se urla niciodata, dar se scrasneste tot timpul din dinti. Octavian Soviany