Tinuturile iertarii

Acum cativa ani, intr-o seara, in tabara de creatie literara si plastica de la Ocolis, de langa Baia-Mare, organizata de infatigabilul multi-artist Ioan Marchis, tabara pe unde s-au asezat intru scris si hodina multe petale din floarea cea vestita a generatiei '80 (printre altii, Alexandru Vlad, Ion Muresan, Ioan S. Pop, Lucian Perta, George Tara si - vai! - in ultimul lor periplu prin Maramures, Augustin Fratila si Constantin Stan), in acea seara, asadar, citea poezie Alexa Gavril Bale.
Nu stiam despre el decat e medic veterinar pe mai multe sate maramuresene si ca e si un fel de ''sponsor"al manifestarii, cu produse naturale din oaie, vita, porc.
A inceput sa citeasca si de la primele versuri si eu si Ion Muresan am fost impresionati de forta imaginilor si-a verbului, ce ne aduceau aminte de un Ioan Alexandru tanar.
Dar - fatalitate! - nu ispravise bine doua poeme, ca i-a sunat mobilul lasat pe masa.
Imperturbabil, si-a intrerupt lectura, a raspuns si, din ce-a spus, am dedus ca e vorba de-o urgenta veterinara: undeva se intampla ceva, se chinuia sa fete o vaca - daca nu ma inseala memoria - si gospodarul avea nevoie de-o consiliere, pe care poetul i-a si dat-o pe loc.
Dupa alte doua-trei poeme splendide, iarasi mobilul: o alta posibila nenorocire de septel se isca altundeva si era nevoie de interventia, macar telefonica, a specialistului.
Ceea ce s-a si petrecut.
Marturisesc ca, dincolo de hazul nebun al faptului in sine, m-a emotionat aceasta fortuita impletire de teluric si spiritualitate, de concretete si evanescent: din sferele ei inalte, miraculoase, poezia era silita sa revina cu picioarele pe pamant, probabil pe podeaua unui grajd, unde, de fapt, se nastea un alt miracol, cel al unei fiinte vii.

Ioan Grosan