Tranchila Tropatrop o testoasa de neoprit

„«Daca toate animalele, mari si mici, june si varstnice, trupese sau pirpirii, zbicite sau lunecoase sunt invitate la nunta», si-a zis Tranchila in sinea ei, «atunci inseamna ca si eu sunt invitata. Atunci de ce n-as merge si eu la cea mai frumoasa petrecere din cate s-au pomenit vreodata?» Dupa ce a chibzuit cat a fost ziua de lunga, si-apoi si noaptea intreaga, hotararea ei a fost luata.“

E rost de veselie in regat, caci preamaritul sultan isi serbeaza nunta, iar toate fapturile, cu mic, cu mare, sunt invitate sa benchetuiasca. La auzul vestii, dupa indelungi framantari si chibzuiala, testoasa Tranchila Topatrop porneste sa se alature alaiului, cu mers greoi si impovarat. Dar timpu-i scurt, iar drumul lung si anevoios, greu de parcurs pentru o testoasa. Unde mai pui ca toti cei intalniti in cale o dojenesc si rad de ea, povatuind-o sa se lase pagubasa. Cum sa bata atata drum o biata faptura inceata, cand altii mai sprinteni nici n-ar visa? „Pas cu pas", le raspunde Tranchila de fiecare data.

Cunoscutul scriitor german Michael Ende (12 nov. 1929 - 28 aug. 1995), devenit celebru mai ales prin romanele sale pentru copii, a fost, de asemenea, actor, critic de film (la radiodifuziunea bavareza) si autor dramatic. Este fiul artistului plastic Edgar Ende, cu care a avut o relatie tensionata, marcata de scurte momente de reconciliere. Una dintre cartile lui, Der Spiegel im Spiegel. Ein labyrinth, un volum de povestiri suprarealiste, este ilustrata cu optsprezece dintre litografiile tatalui sau. Intentionand sa devina actor, Ende a studiat teoria interpretarii clasice si moderne si a audiat cursuri de regie. La incheierea studiilor, a fost repartizat la un teatru de provincie. Desi nu a avut aparitii remarcabile pe scena, actoria a fost benefica pentru cariera sa literara.

Dupa ce fusese respins de mai multe edituri, primul roman al lui Ende, Jim Nasturel si Lukas, mecanicul de locomotiva, apare, in 1960, la editura Thienemann din Stuttgart, urmat, in 1962, de cea de-a doua parte a cartii, Jim Nasturel si cei 13 salbatici. Ideile si tematica celor doua carti contrasteaza cu ideologia rasista a evolutiei, promovata in Germania celui de-al Treilea Reich, in care a copilarit Ende.

Din 1970, Ende s-a stabilit la Roma impreuna cu sotia sa, Ingeborg Hoffmann. In 1973 ii este publicat, in Germania, romanul Momo, la care lucrase timp de sase ani; acesta va fi tradus in peste 30 de limbi.

Solicitat sa participe la a doua editie a Antologiei inocentei, coordonata de scriitorul roman Iordan Chimet, Ende devine prietenul acestuia. Au purtat o corespondenta adesea clandestina (din cauza restrictiilor impuse de regimul comunist din Romania acelor vremuri), care a fost ulterior publicata de Chimet sub titlul Scrisori printre gratii. Ende va imprumuta din feeria lui Chimet, Inchide ochii si vei vedea Orasul, un personaj, Elli, pentru o piesa de teatru in versuri si in proza, transpusa ulterior pe muzica.

In 1979 apare romanul Povestea fara sfarsit, „o carte pentru copii, potrivita si pentru adulti" si „o carte pentru adulti, potrivita si pentru copii", dupa cum a numit-o critica. Povestea fara sfarsit este ecranizata in 1983, dar Ende considera filmul un produs strict comercial, care s-a indepartat mult de romanul sau; a urmat un proces pe care scriitorul l-a pierdut. In 1986, romanul Momo a fost, la randul sau, ecranizat; de aceasta data, autorul s-a aratat destul de multumit de film.

In 1985, dupa moartea lui Ingeborg, Ende se reintoarce in Germania. Aici se recasatoreste, in 1989, cu traducatoarea japoneza a cartilor sale, Mariko Sato.