Urmuz. Cei dintai trasniti

"Doamna Eliza Ionescu-Buzau e imbracata in negru, isi face o cruce si pune mina pe monumentul fiului ei. Nu asteapta sa i se raspunda, pune niste flori intr-o vaza, toarna apa dintr-o sticla, se apuca de smuls iarba de pe mormint.

- Au fost trei baieti, Mitica, pe la mine si au intrebat de tine. M-am bucurat foarte mult ca nu te-au uitat. Le-am aratat fotografii cu tine, i-am dus in camera ta si le-am aratat lada cu manuscrisele tale. Vor sa-ti scoata o carte! Eu zic ca e bine, dar i-am scris si Lizicai, sa vad ce spune si ea.

Citeva pasari aterizeaza linga mormint si batrina mama le pune niste apa intr-o cutiuta, chiar daca nu mai e caldura mare de vara.

- Spun ca iti scot carte din banii lor si asta a mirat-o pe Lizica. Mi-a scris sa ma intrebe ce interes au oare. I-am raspuns ca tin la tine, asa cum tinem si noi, cum rideam la toate nazbitiile si bizareriile tale.

Mormintul e curat, mama lui Demetru sparge direct cu mina citiva bolovani de pamint, cu degetele grebleaza.

- Au trecut sapte ani, Mitica, dar ei n-au uitat de tine, desi nici nu te-au cunoscut. Sa ma ierti, dar cind povesteam despre tine am plins. Si atunci au plins si ei. Niste barbati in toata firea, unul imbracat in ofiter, altul elegant, ca functionarii, si unul mai tinereste, cu pantaloni bufanti si camasa noua, la inceput vesel, iar mai apoi s-a incovoiat tot si gura i s-a facut ca o paranteza in jos. Am stat in camera ta si am plins toti, Mitica, iarta-ma!"