Viata mea in libraria Morisaki

Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librariilor si al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionati. Un colt de lume linistit si atemporal, aflat la numai cativa pasi de metrou si de marile cladiri moderne ale capitalei. Siruri intregi de vitrine pline de carti, noi sau la mana a doua. Nu toata lumea cunoaste cartierul, oamenii fiind atrasi mai cu seama de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya.

Desi locuieste de ani buni in Tōkyō, Tatako – o fata de douazeci si cinci de ani, cu o viata destul de monotona – nu a frecventat niciodata acea parte a orasului. Totusi, aici este situata libraria Morisaki, care se afla in familia ei de trei generatii. O pravalioara cu carti, intr-o cladire veche din lemn, cu o camera la etaj, folosita ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako.

Entuziast si cam zapacit, el isi dedica viata cartilor si librariei Morisaki, mai cu seama dupa ce sotia lui l-a parasit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lasat prada depresiei si nu a mai iesit din casa de cand iubitul ei i-a spus ca vrea sa se insoare cu o alta femeie. Satoru este cel care ii arunca un colac de salvare, propunandu-i sa se mute la primul etaj al librariei.

Tatako, o tanara catusi de putin interesata de lectura, se trezeste brusc traind printre munti de carti gata oricand sa se prabuseasca si printre clienti enervanti, care o iau tot timpul la intrebari si ii citeaza scriitori necunoscuti.

Printre discutiile din ce in ce mai patimase despre literatura japoneza moderna, intalnirea intamplatoare, intr-o cafenea, cu un necunoscut timid si secretele povestii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica si de a relationa care pleaca de la carti si ajunge la inima si un stil de viata mai intim si mai autentic, fara teama de a spune ce gandesti si de a lasa in urma trecutul.

„Asteptand la semafor, am privit curioasa in jur. Peisajul mi s-a parut ciudat: de-o parte si de alta a bulevardului (unchiul imi spusese ca se cheama Yasukuni), erau numai librarii si anticariate, perete in perete. Oriunde as fi intors capul, la dreapta sau la stanga, erau numai pravalii cu carti.

De obicei, abia daca vedeai cate o librarie pe o strada, dar, acolo, mai mult de jumatate din cladiri adaposteau pravalii cu carti. Fireste, erau si librarii uriase, precum Sanseidō sau Shosen, dar cele care imi atrageau atentia erau anticariatele mici si inghesuite unele in altele, care pareau strivite de cladirile impunatoare. In directia opusa, spre Suidōbashi, cativa zgarie-nori gazduind birouri faceau privelistea si mai stranie.

Uimita de locul in care ajunsesem, am traversat strada pe la trecerea de pietoni plina de corporatisti iesiti sa manance in pauza de pranz si am inceput sa merg pe trotuar, prin fata unui sir lung de librarii. Pe la jumatatea drumului m-am oprit, asa cum mi-a spus unchiul Satoru, si am intrat pe o strada mai mica, Sakura, plina si ea de pravalioare cu carti. «Am ajuns in raiul anticarilor», mi-am spus in sinea mea.“ (Viata mea in libraria Morisaki, Satoshi Yagisawa)

SATOSHI YAGISAWA (Chiba, Japonia, 1977) locuieste in Tōkyō. Romanul sau de debut, Viata mea in libraria Morisaki, a castigat premiul literar Chiyoda si a fost ecranizat. In prezent, este in curs de publicare in 22 de tari.